Feeds:
Posts
Comments

Poezie

Postare noua pe: http://photodesign.ro/siminacernat/?p=935

 

Advertisements

Va anunt ca blogul s-a transferat din motive de design pe http://photodesign.ro/siminacernat/.

Desi se face aproape o luna de cand l-am transferat, am tot amanat sa anunt oficial, sperand ca imi voi face timp sa corectez toate postarile  (nu imi citesc postarile dupa ce le scriu si se mai strecoara greseli gramaticale si de scriere) si sa le pun si fotografii.

Dar, pentru ca nu mai am rabdare, va anunt ca s-a transferat. Deci va astept pe noua platforma (http://photodesign.ro/siminacernat/)!

Viață de câine

Parcă a mai crescut iarba de acum 5 zile, de când nu am mai fost pe aici. Poate e din cauza vântului turbat. O face să pară mai înaltă. Sau poate văd eu lucrurile mai mari. Sau poate doar mai accentuate. Un câine latră și Bella îmi sare în brațe. Se cuibărește la pieptul meu și mă linge pe față. Îmi pun brațele în jurul ei și stăm așa și ne uităm una la alta. Suntem doi copii speriați care au grijă unul de altul. Și îmi pare încă o dată bine că am adoptat-o, că e aici lângă mine, că doarme pe perna mea și mănâncă din mâncarea mea, că mă linge pe față, latră brusc la 5  dimineața și mă agasează că vrea să se joace mereu.

Și îmi amintesc scârba cu care se uită oamenii la ea, și cum o alungă de lângă ei ca pe un câine ce e. Dar ei nu știu că Bella este copilul meu și prietena mea și că este mai inteligentă și mai bună decât o mare parte din oameni. Dar Bella nu se uită cu scârbă la ei înapoi. Ea nu știe să fie perfidă. Ea linge pe toată lumea pe față, le acordă tuturor atenția pe care o merită pentru că sunt vii și fac parte din natură.   Și plânge dacă o las singură. Ea vede cum sunt oamenii. Dar tot nu o deranjează să îi pupe pe toți. Ea se joacă cu copiii, dar ei au reticențe…mama le-a spus că aceste animale sunt murdare și muscă. Ei cred ce le spune mama.

Bella trebuie să plătească bilet în tren, dar nu are voie să stea decât pe podea. Oamenii au multe idei stupide. Prea multe.

Și stau așa îmbrățișată cu acest câine și simt că aș da omenirea întreagă pentru ea și ea pentru mine. Probabil și câinii au preluat de la oameni stupidul sistem social. Probabil și ei s-au săturat să fie câini. Probabil că fără societate nu se poate trăi, din moment ce ea există. A început să plouă.


 

Paște speologic

Am luat tot?

Câine, aparate, cizme de cauciuc, ouă fierte…ne imaginăm că sunt vopsite…hai la drum!

În gară, pe terasa Mc Donald’s Bella se zbătea. Nu îi place în lesă. Un rocker ne spune afectat că ar trebui să poarte botniță. L-am măsurat din cap până în picioare….ochi injectați, geacă de piele, bocanci imenși, de astronaut. Lângă el o puștoaică de liceu cu zâmbet tâmp. L-am ignorat zicând în gând…poate tu ar trebui să porți botniță.

Pe peron aglomerație. Oamenii din jur fumau, discutau cu aere de intelectuali despre cât de rău a decăzut societatea și măsurile care ar putea fi luate. Când a venit trenul au uitat toți de maniere și s-au repezit în vagoane. Toate compartimentele s-au umplut, bagajele s-au revărsat pe holuri, oamenii la fel.

Pe scurt, drumul a fost insuportabil. Când se liniștea Bella, trebuia să se ridice, că trecea cineva pe hol. A lătrat la controlor, care s-a supărat și ne-a spus ca trebuie să cumpărăm bilet pentru câine. Când s-a mai eliberat, a intrat în compartiment o fandosită care ne-a spus să scoatem câinele, ca ea are astm și de la un fir de păr intră în spital. Îmi era pur și simplu ciudă de prostia de care eram înconjurată. Mă durea capul după 6 ore de chițăit, nu mă puteam relaxa știind că Bella nu se simte în largul ei, mai aveam o oră de drum de la Tîrgu Jiu…

Ploua mărunt, era beznă, drumul noroios și alunecos. Cabana măreață în mijlocul unei curți căreia nu i se vedeau capetele. Gașca din Cluj zâmbitoare ne aștepta. Am făcut inventarul la mâncare și am ajuns la concluzia că putem sta  liniștiți până la Crăciun acolo.

Ne-am făcut comozi, ne-am învârtit prin cabană, am mâncat până ni s-a făcut rău (o combinație de prăjituri, măsline, pește sărat, cozonac, brânză de bivoliță,  cola și vin) și am asistat la discuții interminabile despre cine unde doarme. Trebuia neapărat ca cele două găști să interacționeze și să se simtă bine împreună. Deci în dormitoare nu se vorbește! Se socializează doar în bucătărie!

Somn, somn, somn….lătrături de fiecare dată când cineva intra în cameră..somn, somn, somn și..bună dimineaaațaaa mamăăă, a venit rapidul de la Iași….Sorin cântând.

Cizmele de cauciuc, combinezoanele, bateriile în căști și haidem în peșteră, că nu degeaba stăm la Institutul Speologic. Peștera Sfodea, prima de pe listă, era la vreo 60 de km distanță. Mi-am dat seama la ce ne folosește atâta echipament abia la fața locului. Eu credeam că intrăm într-o peșteră înaltă, ne uităm puțin și ieșim. Un localnic puțin beat ne-a arătat împrejurimile, ne-a povestit viața lui și ne-a spus ca ne-ar putea vinde școala cu 100 de milioane. Era o clădire părăsită, pe marginea unui pârâu, destul de frumoasă. Raluca a primit și o sacoșă de cartofi. Pesemne speologii sunt bine văzuți acolo și bătrânul o fi având un băiat de însurat.

Am intrat în peșteră printr-o crăpătură în munte ascunsă după niște copaci. Nu ai fi zis că acolo este o peșteră, atât de îngustă și ascunsă era. Am înaintat, peștera devenea din ce în ce mai mică și mai umedă, noroiul din ce în ce mai mare. Ne-am cățărat, ne-am târât pe burtă, ne-am strecurat prin intrări minuscule, am mers prin apă. Eu încă eram prea uimită de peșteră pentru a-mi da seama ce se întâmplă. Îmi veneau în minte imagini din cărțile citite în copilărie, din Singur pe lume, Contele de Monte-Cristo și alte aventuri subterane. Mi-am propus să citesc Cireșarii, deși a trecut de mult timpul când ar fi trebuit să o fac.

Priveam încântată liliecii care dormeau liniștiți, pereții sclipitori, de la apa care curgea pe ei, tunelurile misterioase ascunse după pietre. Am închis lanternele și am tăcut. Liniște întunecată. M-a trecut un fior și mi-am dat seama că suntem la 600 de metri în munte, că depindem de 4 baterii și de natură. Mă gândeam ce s-ar întâmpla dacă ar veni un cutremur, dacă s-ar inunda peștera, dacă, dacă, dacă…

Am ieșit plini de noroi, cu pielea uscată, dar cu fețe zâmbitoare. Un fel de frenezie pusese stăpânire pe mine. Voiam să mă reprofilez, să devin speolog, să mă mut în Tîrgu Jiu, să, să ,să…

La cabană am pornit cu Bella să explorez pădurea din spatele curții. Începeau să îmi placă cizmele de cauciuc. Mergem prin toate noroaiele fără sa îmi menajez hainele. Bella se urca printre copaci și “se dădea cu sania”, cu frunzele ude până la mine. Se uita curioasă în jur, mirosea toate plantele, se apropia încet de oi, țopăia în jurul meu. Și era atât de liniște..și mirosea a copaci înfloriți, si verdele explodat mă amețea.

Locul acela m-a absorbit cu totul. Uitasem de București, de facultate, de tot. Mă plimbam prin noroi și eram vie. Era frumos. Am trecut pe la biserică, la slujba de Înviere. Dar parcă Paștele nu mai este așa intens ca altădată. Mereu mi-a plăcut imaginea acelor sute de lumânări aprinse, fețelor luminate, toată acea însuflețire din noaptea de Înviere.

Somn, somn, somn….lătrături de fiecare dată când cineva intra în cameră..somn, somn, somn și..bună dimineaaațaaa mamăăă, a venit rapidul de la Iași….Sorin cântând…din nou.

Dimineața următoare am pornit pe jos la Lazuri, unde o altă peșteră ne aștepta. Avea o intrare mai mare, era mai spectaculoasă. Am luat-o și pe Bella cu noi. A plâns puțin la început, dar până la urmă s-a comportat exemplar. Singura problemă era ca plouase cu o zi înainte și după o bucată de drum peștera era inundată. Stelian a ieșit afară cu Bella, că trebuia să traversăm o apă printr-un loc unde tavanul era foarte jos și să cățărăm la liber (fără asigurare) printr-un horn de vreo 6-8 metri, unde se descoperise un alt drum.

Am traversat apa aproape pe burtă și am ajuns la horn. Prizele erau mari, dar deveneau din ce în ce mai alunecoase. Când am ajuns în capătul hornului m-am văzut înconjurată de noroi, nu găseam nimic de care să mă țin, m-am panicat și am coborât. Am luat-o prin apă și m-am întâlnit cu ceilalți de unde se relua traseul. Am mai putut merge puțin până unde era inundată peștera. Apa creștea cu fiecare picătură, lumina lanternei mele slăbea, eu iar îmi imaginam scenarii în care apa acoperea intrarea și rămâneam blocați acolo. Mi-am făcut curaj și am coborât pe horn, deși părea mai dificilă coborârea decât urcarea. După alți câțiva metri am auzit un lătrat. Bella venise după mine să vadă de ce nu mai ies. Păcat că nu am reușit să mergem până în capătul peșterii.

Dar, să recompensăm am coborât într-o avenă de vreo 15 metri. Ne-am echipat ca la carte, am coborât în rapel (cam greu, că se îmbibase coarda cu apă), m-am umplut de zgârieturi și noroi, și am urcat mai mult cățărând decât folosind echipamentul. Tunelul pe care îl căutam în avenă era astupat cu crengi și pământ și nu am putut vedea mare lucru.

S-a sfârșit ziua cu o masă îmbelșugată și multă veselie. Bella era cea mai fericită că se putea cuibări în pat după o zi noroioasă. Când le va povesti câinilor din parc ce cățel speolog este ea…ehe.

Somn, somn, somn….lătrături de fiecare dată când cineva intra în cameră..somn, somn, somn și..bună dimineaaațaaa mamăăă, a venit rapidul de la Iași….laptopul cântând. Sorin plecase cu o zi mai devreme.

După atâta ploaie și umezeală am pornit pe traseu până la Piatra Mare, cel mai înalt vârf din Gorj. Am greșit drumul de la primul semn și o parte din noi ne-am întors după o oră de rătăcit prin spini.

Ne-am pierdut timpul lenevind în hamace, prăjindu-ne la Soare și colindând prin sat. E trist faptul că oamenii aceia trăiesc doar să își ridice case imense, să își cumpere mașini…După 6 ore s-au întors și cei care terminaseră traseul, morți de foame (plecaseră cu o bucată de pâine și două mere la ei). Tot într-o veselie a mai trecut o zi.

Și a venit și vremea plecării. Am plecat acasă cu câte un rucsac de mâncare, asta după ce i-am dat jumate lui Bobi, câinele de la cabană.(eu când am spus că ne ajungea mâncarea până la Crăciun..)  După o mică neînțelegere cu transportul până la Tîrgu Jiu (microbuzul care trebuia să plece la 2 pleca abia la 3 și noi aveam tren la 4), am părăsit Cloșani și ne-am îmbarcat spre București. Din fericire Bella a fost foarte calmă, am avut și locuri, a fost aproape relaxant.

Cabana Institutului Speologic, atlasele de chiropterologie din sala de conferințe, curtea imensă, toată zona îmi vor aduce multă vreme un zâmbet pe buze. Încă mai e timp să devin speolog. Între timp, Paște speologic!

So we started our wandering around Ladakh. A couple of days in Leh for getting used to climate, a few more for buying supplies, getting to know the area and constantly making and canceling plans…and a few hours of waiting for a car to take us from the main street to Stakmo.

With our backpacks strapped on and quite a lot of excitement we began our search for a appropriate camping site. It was quite difficult to choose from such a large variety of dreamy landscapes. But we finally decided on a small garden surrounded by an improvised rock fence. The garden was also sheltered by trees and had a small river that was flowing through it.

Accompanied by the chiming of Buzo’s (an intelligent and quite “polite” dog that used to say hello by raising both his paws over his head) bell, we walked to the owner’s house to ask him if we could spend the night in his little piece of heaven. The owner, who was caretaker of those surroundings invited us to “chai” (tea with milk) and helped us set up or tent. Even though he didn’t know English very well, the old man and his wife tried as well as they could to make us feel comfortable. Buzo also kept us company when he had time and also joined me in my strolls on the mountain behind the house. I shared my “chapatti” (Indian bread) with him, therefore we got along great.

The weather, on the other hand, was not as easy to buy off. It had been raining continuously for two days, our improvised furnace made of rocks and dirt was melting and the fire was going out… But have you even stayed in a tent for hours on end just listening to the sound of the rain? Have you ever watched water fall form one leaf to another and then be swallowed by the ground? Have you ever touched the rain, trying to absorb its essence?

In my imagination the garden had been transformed into a personal paradise. I explored it without ever getting tired of my discoveries. You could walk from one side to another in two minutes, but at every step I was faced with new wonders. Wondering cows and yaks would squeeze their heads through the rocks, to say hello, “steal” a few leafs and then be on their way. Some brave dogs came all the way to our tent and stared at our food. We smiled and shared our chapatti with them. We became friends, I read to them from my books while they told me stories from their world. But nothing last forever…not even the rain.

We left our new found haven with great plans. We wanted to climb the mountain that was just behind the garded but guess what? There was snow everywhere therefore we couldn’t climb with all our video equipment. This is how we decided to start wandering through the village in search of beautiful scenery and beautiful people.

This is how I’ve met Rigzem Dolma, an old friend of Stelian’s, which he became acquainted to the first time he came to Ladakh. She was a 12 year old girl full of surprises that have constantly amazed me for the next two days Even though she was nervous around us at first, she soon became quite comfortable in our presence after I’ve showed her some pictures from our last trip. She told Stelian to delete some of photos of her that she didn’t like because she “looked like a terrorist”. Her mother was somewhat ashamed of her daughter’s sincerity. Dolma ordered us to stay with her for as long as we’ll be in Stakmo and this is how the story began…

I don’t know how to begin my description of Dolma. When she first saw me she stared with amazement and skepticism. Even though there were other people present: her mother, her naughty younger sister and her two best friends, Dolma’s personality made her the constant centre of attention. She was of an unearthly curiosity, bombarding me with questions about myself and my life. She asked me to show her how to use the camera and to tell her more about Europe, and then finally she “adopted” me as her big sister. The next morning we rushed toward the Gonpa to film the puja (Buddhist prayer). Dolma told us with pride that one of the three lamas that held the ceremony was her grandfather. The children were very happy in the relaxed and leisure atmosphere of the Gonpa. I wasn’t actually able to film very much due to Dolma’s desires to talk, show me another room, serve me tea or hold my hand. She showed me all her secret places, she painted my hands with henna, we exchanged photographs and she let me be a part of her washing her hair (a very intimate moment for her) in the cold water of the river. Stelian was left behind with her mother, being not allowed to participate in our “girly rituals”.

Before we left she torn away the flower bracelet that she had given to me before and ran in the house with tears in her eyes. One of her friends gave us a very beautiful card in which she wished us a pleasant journey. Even though those days were rather tiring, when we had to leave I couldn’t shake the feeling that I was saying goodbye to a beloved sister, I felt an emptiness that I couldn’t explain after only two days with a child that fascinated me and that will surely become a fairytale woman.

I would like to see her in a couple of years as a teenager… When we left Stakmo I felt that I was leaving a blessed world, that I was shutting a door that I will undoubtedly be unable to open anywhere else. In five days I’ve some special individuals, people that you can rely on and who have gentle and profound eyes. I’ve found there the most natural human qualities such as honesty and peace. And it so quiet there that you can actually hear nature unfold. Sometimes I wonder if that wasn’t Eden and I just didn’t notice. But our journey must continue…

Translated by Tudor Lupașcu

Nepal- Kathmandu